Adaptare a celebrului roman omonim al scriitorului american, The Great Gatsby, cu premiera în România pe 17 mai, evocă figura romantică şi tragică a lui Jay Gatsby (Leonardo DiCaprio), din perspectiva lui Nick Carraway (Tobey Maguire), totul pe fondul efervescenţilor ani 1920, pe coasta de Est a Statelor Unite. Un tânăr fascinat de visul american, proaspat venit la New York şi doritor de succes, Nick Carraway, ne împartăşeşte povestea transformarii lui James Gatz în Jay Gatsby. Totul este o enigmă despre acest bărbat care ţine petreceri după petreceri şi la care lumea vine invitată şi neinvitată. În ciuda acestor petreceri, foarte puţine persoane îl cunosc sau l- au văzut măcar pe Gatsby, acesta fiind o fire timidă. Toată lumea îl bârfeşte, este suspicioasă în privinţa averii sale şi chiar îl crede ucigaş sau spion. Nick, însă, este singurul care se apropie de el şi aceştia devin prieteni. Pe fundalul unei Americi prospere, dar haotice, Gatz, mânat de mirajul iubirii faţă de Daisy Buchanan, îşi schimbă viaţa, devenind din student la Oxford gangster, traficant de băuturi alcoolice şi apoi milionar. Iubirea sa pentru Daisy rămâne, însă, povestea donquijotescă a Marelui Gatsby, desfăşurată odată cu un iluzoriu, nesfârşit American dream.
De anvergura şi spectaculozitatea unor Moulin Rouge! ori Australia, The Great Gatsby e si turnat in 3D. Luhrman nu este deloc subtil în efortul său de a ne copleşi vizual. Nu are niciun fel de reţinere, îşi joacă toate cărţile. Este atât de concentrat asupra seducerii prin spectacol, încât pare că a recurs la romanul cu tilu omonim al lui F. Scott Fitzgerald - plasat în tumultuoşii ani 1920 - în primul rând pentru a găsi justificare unei puneri în scenă efervescente, explozive. Sufletul romanului Marele Gatsby nu este prins în filmul lui Baz Luhrman, dar spiritul epocii da. Fervoarea, luxul, decadenţa ei.
Pe de altă parte, 3D-ul nu ajută întotdeauna spectacolului. O scenă cu o cursă între maşini pe Manhattan Bridge arată bizar în 3D. Filmarea în trei dimensiuni a acestei scene în mişcare arată uşor caricatural, dă senzaţia unui desen animat. Apoi zoom-ul brusc pe figura lui Tobey Maguire arată nefiresc în 3D. Ţine mai mult de tehnica folosită în filmele de suspans ori horror-uri. Folosirea 3D-ul e în trend, este adevărat, dar pe alocuri mi s-a părut exagerată. Paradoxal, în consonanţă cu deceniul portretizat (acei ani nebuni, „années folles“, în contrapondere cu existenţa destul de puritană de până atunci). Luhrman îşi mai ia libertatea de a recurge la o coloană sonoră modernă, pe care apar voci contemporane precum Lana Del Rey şi Beyonce, într-o poveste plasată în Epoca Jazzului.
Salvatoare este interpretarea lui Leonardo DiCaprio, ce reuşeşte să-l redea pe Gatsby cel din roman. Actorul încununează în această interpretare mai multe dintre ipostazele din cariera sa. Emoţiile, stângăcia şi fervoarea aproape adolescentine din Romeo + Juliet, obsesia aproape patologică din Aviatorul, tandreţea şi grija manifestate în relaţia cu personajul lui Marion Cotillard din Inception. În felul cum zâmbeşte, în felul cum se încruntă, şi în felul în care îşi pierde stăpânirea de sine îl recunoaştem în DiCaprio pe Gatsby cel imaginat de Fitzgerald.
Pe de altă parte, 3D-ul nu ajută întotdeauna spectacolului. O scenă cu o cursă între maşini pe Manhattan Bridge arată bizar în 3D. Filmarea în trei dimensiuni a acestei scene în mişcare arată uşor caricatural, dă senzaţia unui desen animat. Apoi zoom-ul brusc pe figura lui Tobey Maguire arată nefiresc în 3D. Ţine mai mult de tehnica folosită în filmele de suspans ori horror-uri. Folosirea 3D-ul e în trend, este adevărat, dar pe alocuri mi s-a părut exagerată. Paradoxal, în consonanţă cu deceniul portretizat (acei ani nebuni, „années folles“, în contrapondere cu existenţa destul de puritană de până atunci). Luhrman îşi mai ia libertatea de a recurge la o coloană sonoră modernă, pe care apar voci contemporane precum Lana Del Rey şi Beyonce, într-o poveste plasată în Epoca Jazzului.
Salvatoare este interpretarea lui Leonardo DiCaprio, ce reuşeşte să-l redea pe Gatsby cel din roman. Actorul încununează în această interpretare mai multe dintre ipostazele din cariera sa. Emoţiile, stângăcia şi fervoarea aproape adolescentine din Romeo + Juliet, obsesia aproape patologică din Aviatorul, tandreţea şi grija manifestate în relaţia cu personajul lui Marion Cotillard din Inception. În felul cum zâmbeşte, în felul cum se încruntă, şi în felul în care îşi pierde stăpânirea de sine îl recunoaştem în DiCaprio pe Gatsby cel imaginat de Fitzgerald.
Gloria
Dacă vă mai amintiţi, în "Air Force One" (1997 - Wolfgang Petersen), Preşedintele Statelor Unite era luat ostatic, cu tot staff-ul şi familia, la bordul aeronavei prezidenţiale aflate în zbor, şantajul teroriştilor (naţionalişti ruşi nostalgici) urmărind eliberarea unui lider din Asia Centrală. Şi Olympus has fallen e cam la fel, cu unele ajustări: miza nu mai e Rusia, ci Coreea; ţinta atacului nu mai e avionul, ci Casa Albă (deşi tot de la un avion porneşte dandanaua); iar eroul nu mai e Preşedintele (Aaron Eckhart), ci un agent de protecţie, Mike Banning (Gerard Butler), căzut în dizgraţie după ce, cu un an şi jumătate în urmă (adică în prolog), îl salvase pe Preşedinte dintr-un accident de circulaţie gen "neadaptarea vitezei la condiţiile carosabilului", cu preţul vieţii Primei Doamne. Altfel, formula dramaturgică se reia: în timp ce toate autorităţile stau bujbé şi dau cu stângu-n dreptu', protagonistul se strecoară prin interstiţiile Casei Albe ocupate (la fel ca Harrison Ford prin viscerele avionului, acum şaisprezece ani) şi, dibaci foarte, nu se lasă până nu le vine de hac derdebeilor, taman la pont - adică, în timp ce stătea să explodeze cireaşa de pe tort, recte toate misilele nucleare americane-n silozurile lor, ca să vadă şi ei ce-nseamnă să fii un pustiu muritor de foame precum Coreea de Nord. Nu lipseşte nici trădătorul infiltrat (Dylan McDermott), nu lipsesc nici doamnele coioase - aici, două la număr (dincolo, fusese doar una: Secretarul de Stat - Glenn Close): Secretarul Apărării (Melissa Leo) şi Directorul Serviciului Secret (Angela Bassett). Nici Morgan Freeman nu lipseşte, deşi el apărea nu în "Air Force One", ci în "Deep Contact" (1998 - Yukio Kitazawa), unde era însuşi prezidentul; aici e doar Purtătorul de Cuvânt, devenit prezident ad interim.
În pofida tuturor acestor elemente repetitive, filmul se ţine bine-n chingi, pornind de la scenariul lui Creighton Rothenberger şi Katrin Benedikt, care respectă cuminte regulile de construcţie, de la clişeele deliberate - mai ales în setup: tot felul de amănunte anodine care ne telefonează continuările (ca de pildă, micile probleme ale cuplului Banning, cu promisiunea "diseară mă fac liber şi vedem un film, numai noi doi" - evident, ştim că n-o să-l vadă diseară, ci mâine seară, după ce se va rezolva Marea Problemă) - până la soluţiile originale şi întorsăturile neprevăzute - toată strategia de atac asupra Casei Albe, frumos etapizată, sau cacealmaua cu elicopterul din final şi ceea ce urmează (surpriza cu rachetele nucleare).
Peste toată povestea asta, se aşează meseriaş regia lui Antoine Fuqua - care-a mai avut de-a face cu Preşedinţi luaţi în colimator, în "Shooter" (2007), iar de-atunci a mai făcut "Brooklyn's Finest" (2009) şi un film de televiziune - un profesionist onest, capabil să povestească alert şi să filmeze spectaculos, inclusiv cu oarecari elemente de stil (încadraturi şi mişcări de cameră apte fie să potenţeze suspansul, fie să anunţe că e ceva necurat la mijloc). Ba chiar, l-am putea bănui şi de o anumită inteligenţă auctorială cu valenţe de referenţialitate, ca în secvenţa când Obeliscul din Washington D.C., schilodit de aripa avionului atacator, începe să se dărâme pe verticală aidoma turnurilor gemene în 9/11 - ca o aluzie la acest tip de atac terorist asupra unui centru vital al Americii, apt să dribleze tot sistemul lor de apărare (deşi rămâne un mister cum a reuşit aeronava cu pricina să se infiltreze tocmai pân-acolo, fiind interceptată abia la una zvârlitură băţ de Casa Albă, şi-atunci tot degeaba, că era super-înarmată şi trage ca-n brânză în tot ce mişcă râul ramul).
Cum era şi firesc, nu putem avea cine ştie ce pretenţii dinspre partea actoriei - e film de acţiune, nu de conţinut. Gerard Butler e un super-erou credibil la modul pietros, iar Aaron Eckhart un preşedinte oarecare, mai puţin credibil la modul lemnos. Rick Yune, capul răutăţilor, e curăţel fără sclipire, iar Morgan Freeman face bine ce face el întotdeauna; s-ar distinge oarecât Melissa Leo, cu un amestec atent dozat de duritate şi vulnerabilitate, şi Robert Forster, în portretul cu accente satirice discrete al unui general cam descins din Moş Teacă al lui Bacalbaşa. Sunt filmaţi adecvat de Conrad W. Hall, dar şi mai adecvat sunt puse-n cadru efectele speciale, care evident abundă.
Mihnea Columbeanu
Pelicula reia firul narativ din Avengers, Iron Man şi Iron Man 2, dar aduce o răsturnare suprinzătoare de situaţie: Tony Stark (Robert Downey Jr.) este pus în situaţia de a-şi folosi inteligenţa şi inventivitatea pentru a redeveni Iron Man, dar fără a avea la dispoziţie tehnologia şi resursele financiare cu care era obişnuit.
În noul film, Tony Stark, creatorul costumului Iron Man, rămâne fără armura care l-a consacrat şi este nevoit să se reinventeze şi să redevină superoul iubit de toată lumea folosindu-se exclusiv de inteligenţa şi imaginaţia sa debordantă. După ce universul său este distrus de teroristul supranumit Mandarinul (Ben Kingsley), iar logodnica sa, Pepper Pots (Gwyneth Paltrow) este în pericol de moarte, Tony Stark îl provoacă la o înfruntare directă pe temutul terorist.
Pe măsură ce acţiunea înaintează, Stark descoperă și răspunsul la întrebarea care l-a chinuit în secret de multă vreme: omul face costumul sau costumul îl face pe om?