Vali NIŢU
Apusul unui răsărit
privesc prin regrete
destul cât să nu mai văd nimic
nici chiar orizontul aşteptat
din propriu-mi tablou
aflat în iarba verde
ca un reazem viu
cu braţul ridicat
acolo cu mine-ntr-o pictură
ulei şi lemn
te chem iubito
când închei nasturele unei alte zile
din nou te aştept
clopotul bate
e propriu-mi strigăt
departe de tine
aud foşnetul unui pat de frunze
ce s-a dus
şi paşii căutându-ţi urma
ce s-a dus
şi s-a tot dus
urma să ne vedem deseară
te-ai dus la clopot din aramă
şi ai bătut
apus.
Trupul frânt
muzică în tăcere
note pe un portativ cu linii imaginate
dintr-o vreme de când tu erai
eu eram
parte a fiecărui vers
acum
pe marginea dorinţei mă sprijin de gânduri
singure şi adeseori plânse
încerc
să văd unde am greşit
când şi cum am putut rupe un trandafir
mă ceartă cuvintele
sunt prea blânde pentru durerea unor rădăcini
ce-şi hrănesc visul cu un mugur
cât o iubire de mare
într-o viaţă atât de scurtă
ar fi prea puţin să-ţi dăruiesc
doar o floare.